Natura cunoașterii adevărate este reamintirea, un proces care a devenit accesibil oricui, indiferent de formarea lui și de magnetismul lumii moderne care îți distrage atenția de la ceea ce este real și bun. Înainte de știința fizicii, de chimie sau matematică, este cunoașterea spirituală. Fizica studiază compoziția elementelor naturii, chimia urmărește transformarea ei, iar matematica îți dezvăluie ordinea lucrurilor, dar niciuna nu deslușește cauza apariției lumilor și scopul existenței materiei.
Pământul este Mama tuturor speciilor de plante și a trupurilor de carne, însă sufletele vin de sus, din spațiul cerului fără sfârșit. Acestea din urmă trebuie să conștientizeze nevoia trupului de a rămâne conectat cu natura pentru a se păstra sănătos, tot așa cum conectarea cu Spiritul, care mai este numit și Tată, le deschide calea spre o multitudine de existențe viitoare.
Din nefericire în societatea de astăzi supermarketul ți-a tăiat legătura cu natura, determinându-te să uiți de unde provin alimentele gustoase care te mențin în viață și să alergi după bani. Lumea modernă te-a absolvit de responsabilitatea de a îți procura hrana lucrând pământul, bucurându-te de recoltă, în schimb ți-a oferit libertatea de a te supune regulilor care nu sunt întotdeauna în avantajul tău.
Așa ai ajuns să te bucuri de anotimpuri doar din fotografii, călătorind spre serviciu cu ochii în smartphone și cu mintea departe, amintindu-ți cum culegeai mere în copilărie din livada vieții adevărate. Tu nu ai mai pășit desculț pe iarbă poate de tot atât timp, deoarece te simți ciudat odată ce te-ai deconectat de pământul din care ți-a fost alcătuit trupul. Și te îmbolnăvești, crezând că ai fost neglijent sau blestemat.
Ți-ai spălat mâinile, ai dezinfectat tot, te-ai vaccinat și ai urât natura, dar ai căzut în depresii. În final ai înțeles că lumea modernă te ucide fără să te atingă.
Evident, omul se întoarce la simplitatea de la care a plecat atunci când dă de greu, vlăguit după căutarea lui oarbă, și începe să admire natura de care altă dată se plictisea. Acum își arată interesul pentru ceea ce este cu adevărat frumos și ar da orice ca să poată privi cât mai mult timp minunăția.
Gândul că poate alte lumi lipsite de varietate, mai mult sterpe, tânjesc din auzite după bogăția pe care Pământul i-o oferă, este tot mai viu. El lasă în inima trupului îmbătrânit un gol adânc și o dorință mare de a transmite cunoașterea dobândită prin sacrificiu celor care încă mai au timp să se bucure de frumusețile vieții. Acestea din urmă sunt momente simple îmbogățite cu trăiri profunde.
În ceea ce mă privește, cea mai fericită zi din viața mea nu a fost ziua în care m-am îndrăgostit, în care am cheltuit un teanc de bani sau în care m-au lăudat și invidiat toți cunoscuții.
Pentru mine fericirea a venit mai mult ca o împlinire tăcută, însoțită de o stare umilă din care radiau emoțiile asemeni unor raze de soare, în timp ce călătoream cu trenul, stând înghesuit pe o scară, cu trei cărți în rucsac, așteptând nerăbdător să vizitez o bibliotecă din țară și să mă întâlnesc cu cititori pentru care devenisem o luminiță reală.
Nu aveam mai mult de douăzeci de lei în buzunar, dar visurile mele îndrăznețe cântăreau o tonă. Era extrem de cald în vagon și mă copleșise o stare de disconfort. Priveam linia de tren care rămânea în spate printr-un geam murdar pe care mă feream să îl ating și îmi imaginam că tot cu aceeași viteză se duc și supărările din trecut. Ceea ce voi înfiripa în inimile oamenilor la întâlnire va fi bazat pe speranță și sfaturi de viitor.
Am fost mișcat de întâlnirea cu cititorii, care m-au privit ca pe un mic mesia pe care în subconștient îl așteaptă de când se știu. Am zâmbit, spunând că nu am făcut mare lucru, doar am trecut prin viețile lor ca o adiere blândă, mișcându-le corzile sufletelor.
Peste toate acestea i-am asigurat că de fiecare dată când vor înțelege ceva nu înseamnă că au învățat ceva nou, ci că și-au amintit și mai mult din ei înșiși. În realitatea spirituală din care provin nimic nu este ascuns, natura cunoașterii constă în întoarcerea la esență.
Importanța învățării
Eram copil, împlinisem vârsta de șaisprezece ani, iar sărăcia materială, socială și cea spirituală deveniseră ca niște ciulini de care nu mă mai puteam cu niciun chip dezlipi. Mă întrețineam din munci prestate cu cârca sau pictând pereți pe bani puțini oamenilor care apreciau arta. Ce-i drept este că natura mă plictisea, nu vedeam nimic minunat în ea și nici în mine. Mă ghidam mai mult după ce vedeam la alții și încercam să bifez realizările care îți dădeau valoare în ochii societății.
Îmi amintesc că într-o zi cedase robinetul unuia dintre calorifere, iar apa se prelingea pe peretele din spatele lui, motiv pentru care un vecin furios a venit la ușă ca să mă certe, spunându-mi că nu sunt bun de nimic și că părinții m-au lăsat așa…
Am intrat în panică și m-a cuprins o supărare mare, cauzată de faptul că nu mă pricepeam la nimic, nu aveam la cine să apelez, iar dacă aș fi cunoscut un instalator nu l-aș fi putut plăti. Avea dreptate vecinul în multe privințe.
Disperarea m-a făcut să îmi amintesc de un bătrânel care meșterea cât era ziua de lungă la o rablă de mașină. Mi-am făcut curaj și i-am cerut ajutorul, pe datorie, iar el mi-a pus condiția să urmăresc cu atenție tot ce face. Dacă voi învăța câtuși de puțin va considera că mi-am plătit datoria. Și mi-a zis:
– Să urmărești tot ce fac, pentru că de la mine ai de învățat puțin. Se pare că viața a făcut în așa fel încât ți-a închis toate porțile de învățare și fără cunoaștere nu vei putea trăi. Dorința mea este ca după ce eu nu voi mai fi să te poți ajuta singur.
Pe atunci nu înțelegeam că bătrânul avea să mă ajute de două ori, o dată cu robinetul și altă dată cu o nouă percepție asupra învățării. El a murit la două săptămâni după întâmplarea povestită, care a fost și singura dată în care am interacționat, dar ceea ce a sădit în inima mea nu va muri niciodată.
Credit foto freepik.com
