O dimineaţă pierdută printre rânduri

O dimineaţă pierdută, este o nouă zi. Te trezeşti posomorât. Nu te mai bucuri. Probabil e a 16.790-a dimineaţă! Ai ajuns la vârsta de 46 de ani făcând aceleaşi lucruri, trăind în aceeaşi rutină şi, acelaşi ritual, având aceleaşi convingeri despre lume, despre viitor, despre viaţă sau despre tine. Tu nu ştii exact pentru ce trăieşti dar totuşi continui să o faci, nu ai ce-i face, nu este după tine îţi spui, în gând. Deschizi Facebook-ul şi te uiţi ce am mai postat, poate aici vei găsi o încurajare.

Cafeaua există, e poate şi o ţigară. Tu nu mai mănânci! Rupi câteva bucăţele de pâine pe care le înghiţi în sec în timp ce le prepari celor dragi micul dejun. Nu mai ai timp pentru tine, cu toate că gândurile îţi zboară oriunde şi oricând, orice ai face şi oriunde ai fi, poate la serviciu, pe drum sau acasă şezând la televizor.

Este o dimineaţă pierdută. Te uiţi la televizor dar gândurile persistă la problemele tale. Grijile, nesiguranţa, frica de ceva şi de orice. Ai văzut atât de multe încât ai devenit imun. „Off, merg să fumez o ţigară, nu am mai ieşit din rutina aceasta de mai bine de zece ani de zile“. Când în realitate tu nu ai ieşit niciodată din ea.

O dimineaţă pierdută printre gânduri

Te uiţi pe geam însă vezi aceeaşi stradă, cu oamenii ei necăjiţi, acei oameni care au îmbătrânit făcând acelaşi lucru, pierzând dimineţi. Oamenii merg pe acelaşi drum, ei cumpără aceleaşi lucruri, discută aceleaşi subiecte. Copiii lor au crescut, sunt mari acum. Majoritatea au plecat din sat, din cartier, oraş sau din ţară şi telefonează o dată pe lună. Au vieţile pline de responsabilităţi, fac lucruri importante te gândeşti, când în realitate ei trăiesc aceeaşi viaţă din care nu înţeleg mare lucru, aşa cum ai trăit şi tu la rândul tău. O viaţă pierdută în uitare!

Nimeni nu face ceva atât de special în viaţă, încât, să îşi umple golul care există înăuntrul său, prăpastia care îl deshidratează şi pe care o va simţi, până atunci când va reuşi să se bucure de fiecare fir de iarbă. De frunze şi de aerul proaspăt dintr-o dimineaţă pierdută.

Oare când te-ai bucurat ultima dată pe motiv că ţi-ai cumpărat pantofi? Atunci când erai copil îţi spun convins! Astăzi, deţii cinsprezece perechi de pantofi. Pe unele perechi nici nu ai apucat să le încalţi, dar nici toată seria Gino Rossi nu îţi mai poate oferi entuziasmul care te năvălea pe atunci.

Nimeni nu face ceva atât de remarcabil în viaţă, încât, să îşi iubească existenţa cu adevărat, până când nu va începe să îi bucure pe ceilalţi prin prezenţa sa. Oamenii au fost proiectaţi în aşa fel încât să trăiască împreună şi să se ajute unul pe celălalt. Exact asta facem aici, învăţăm. Bună dimineaţa!

O bucurie pierdută, un suflet de copil

Aici oamenii îşi povestesc experienţele, greutăţile ori micile sclipiri care i-au încurajat să îşi părăsească turma, care a fost mânată către nicăieri. Acolo unde se duc toţi oamenii nu există un rezultat. Ba chiar dacă ar exista rezultatul este unul, oamenii sunt peste şapte miliarde. Acolo unde te îndeamnă inima, în schimb, rezultatul te aşteaptă negreşit şi există câte un rezultat pentru fiecare om în parte.

Nimic din ceea ce ne doream să facem înainte de trezirea spirituală şi cea a minţii, nu era ceva rău, în esenţă! Dumnezeu nu vrea să ne confişte visele, să ne lipsească de speranţă, să ne convingă să nu mai luptăm ca să nu mai visăm pentru noi. Dimpotrivă, El vrea să şi reuşim să facem aceste lucruri şi nu doar pe acestea.

Doar că înainte nu reuşeam să percepem lucrurile la valoarea lor reală. Pe cele neînsemnate le urcam în vârful unui zgârienor, însă clipele cu adevărat valoroase le ignoram crezând că sunt fireşti ori că sunt lipsite de efect! Atunci, oriunde ne-am fi suit nu ajungeam la adevărata stare, nu atingeam adevărata împlinire.

Ei bine, atunci am fost nevoiţi să renunţăm la tot, să încetăm să mai aşteptăm de la alţii, să renunţăm chiar la noi înşine ca vechiul din noi să moară. Şi abia apoi să începem să urcăm încă o dată, de această dată în mod inovator şi sănătos.

„Vindecarea nu înseamnă să uiţi că ai suferit vreodată.
Înseamnă că rănile din trecut au încetat să îţi mai afecteze comportamentul de azi“.
Alberto Bacoi.