Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Apus de toamnă. Era pe înserat. Luasem în mână cartea Puterea Intenţiei, scrisă de Wayne Dyer, ca să citesc şi să mă bucur de minunatele povestiri, dar pentru moment m-am oprit. Cerul era invadat de păsări călătoare care zburau la asfinţit, în apus de toamnă. Ne încântaseră cu prezenţa iar acum se despărţeau de noi. Mulţumesc, rosteam în gând, mulţumesc că aţi fost aici şi ne-aţi încântat. Cerul era plin până în depărtare iar cu cât priveam mai atent observam din ce în ce mai multe.

Asta m-a determinat să îmi amintesc de tata, de vremea când mergeam cu el la scăldat, unde stăteam până la apus admirând cerul. Tata, avea ca prioritate să mă înveţe să înot. Îşi pierduse mâna dreaptă într-un accident de serviciu, pe când era doar un copil. Cu toate acestea înotam împreună cât era ziua de lungă.

Ei bine, aceasta nu a fost de ajuns ca lecţie pentru el. În anul 1994 a suferit prima criză pe sistem nervos şi a urmat o internare urgentă, apoi alta şi alta şi tot aşa. Crizele începuseră să vină din ce în ce mai des, că reuşeam să număr zilele în care era lucid, acele zile în care se putea ocupa de noi. Era răpus de schizofrenie paranoidă, boala care s-a jucat nu doar cu el, ci cu întreaga familie pe care a trântit-o într-o clipă la pământ.

În scurtă vreme şi-a pierdut serviciul, soţia şi o parte dintre copii, transformându-se într-un pensionar pensionat pe caz de boală, la vârsta la care alţii erau în floarea vârstei. Se apucase de fumat dar s-a lăsat, s-a apucat din nou. Nu îi mai ajungeau banii, aşa că s-a lăsat iar de fumat.

Se împrumuta de bani imediat cum trecea prima săptămână după ce lua pensia, o sumă de şaptezeci de lei pe lună, cu care era nevoit să plătească facturile, să ne hrănească pe mine şi pe fratele meu mai mare ca restul să înapoieze binevoitorilor care se ofereau să ne ajute să depăşim situaţia de atunci.

În scurtele perioade de luciditate, când boala părea că se îndura de noi şi, îl lăsa să respire, ne încuraja și ne învăţa lucruri bune. Apoi plângea fiindcă se învinovățea, din pricina faptului că nu ne-a putut oferi mai mult, privind către viitorul nostru care ne ocolea odată cu studiile care pleacau de la noi, asemeni păsărilor care zburau în ţările calde, unde se puteau bucura de confort şi se simţeau în siguranţă.

Descurajat, copleşit de eşec şi neputinţă, tata s-a reapucat de fumat. Nu îi mai ajungeau banii pentru medicamente, aşa că s-a lăsat de medicamente, a rămas doar cu ţigările. S-a lăsat de ţigări și a cumpărat medicamente în zadar, a renunţat la tot, a căzut, s-a îmbolnăvit și l-am internat pentru a treizecea oară.

Îl vizitam, plângeam, chiuleam, răbdam, nu mâncam, sufeream, rătăceam, eram orfan, descurajat sau singur, nedorit, neînțeles, prezent într-o lume al cărei scop era cel de a mă elimina din ea și tot ce îmi rămăsese era să mor. Însă nu muream, chiar moartea devenise un lux pentru mine.

Am renunţat la pictură și la cursurile de caricatură pe care le urmam la Palatul Național al Copiilor din București, la şcoală, la colegi şi prieteni, la familie şi la viaţă. Nu doream să mai văd pe nimeni ori mai bine zis nu doream să mă mai vadă cineva aşa, în situaţia în care ajunsesem.

Ieşeam seara pe furiș și mă vedeam cu fratele meu, ca să îi povestesc ce mai era pe acasă. Se ascundea într-o scară de bloc, unde şi dormea, deoarece era căutat pentru furt la vârsta de doisprezece ani. Eu, aveam nouă ani jumate. Îl iubeam şi nu voiam să îi facă vreun rău cineva. Ce situaţie!

În cartea sa Man’s Search for a Meaning, Viktor Frankl a reuşit să vadă frumuseţea şi într-un castron cu apă murdară, în care plutea un cap de peşte, pe care îl primea ca hrană în fiecare zi, în lagăr, în perioada celui de-al doilea război mondial. Eu nu mâncasem de două săptămâni.

În căutarea unui scop

Mă plimbam pe străzi, în apus de toamnă, privind frunzele roşiatice ce parcă mă încărcau cu puterea necesară ca să merg înainte. Ce frumos, câte culori minunate ori câți copii minunaţi alergau peste tot. Cu toţii se pregăteau pentru începerea unui nou an şcolar, iar, părinţii lor aveau grijă să nu le lipsească ceva. Aveau viaţa înainte, ce îi aştepta cu nerăbdare şi cu un ghiozdan plin de promisiuni. Eu adunam castane.

Iubeam zilele ploioase şi parcă mă imaginam aici, undeva unde oamenii să aibă nevoie de ceea ce ofer. Şi totuşi nu aveam curajul să mă vad atât de departe. Să fug de acasă și să uit de tot? Să mă duc, unde? Să mă crească, cine? Și să trăiesc, cu ce? Unde este dragostea? Unde sunt toţi oamenii?

Îmi imaginam o casă mare şi o familie pe măsură, cu care să stău la masă şi să mâncăm în timp ce discutăm. Visam să trăiesc într-o familie în care să fiu întrebat dacă îmi este bine, cum mi-a fost ziua astăzi și ce îmi doresc să fac în următoarea zi. Oare am un vis, vreo aspirație? Mă tem de ceva?

Visam ca frunzele de toamnă să se lipească în geam iar picăturile de ploaie să se audă pe acoperiş, visam să strâng un sac de castane, pe care să îl împart oamenilor, iar ei să aibă nevoie de darurile mele. Visam să desenez, să râd şi să trăiesc frumos și liber.

Vreau să cumpăr o rulotă, pe care să o urc pe munte, să mă bucur de un apus de toamnă împreună cu a mea mamă, să pictez peisajul şi să nu mă mai întorc vreodată. Însă nu am plecat niciodată, sunt tot aici, în balcon, la asfinţit, cu cartea în mână în apus de toamnă. Nu uita să mă urmărești pe Instagram sau pe Facebook. Simte liber!

Citește mai multe articole asemănătoare pe Blog.

Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, ce nu pot fi regăsite de-a lungul verii,
ca şi cum nu ar putea fi, ca şi cum nu ar fi fost vreodată acolo.
Percy Bysshe Shelley

Lasă un răspuns