Era pe înserat, în apus de toamnă. Luasem în mână cartea Puterea Intenţiei, a lui Wayne Dyer, ca să mă delectez cu rândurile ei minunate și să evadez din realitatea care nu mă mai mulțumea, dar pentru un moment m-am oprit.

Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Era pe înserat, în apus de toamnă. Luasem în mână cartea Puterea Intenţiei, a lui Wayne Dyer, ca să mă delectez cu rândurile ei minunate și să evadez din realitatea care nu mă mai mulțumea, dar pentru un moment m-am oprit: cerul era plin de păsări călătoare care zburau în stoluri. Ne încântaseră cu prezenţa toată vara, iar acum se despărţeau de noi. Mulțumesc, rosteam în gând.

Este o plăcere să stai şi să priveşti cerul atunci când ai sufletul împăcat şi mintea liniştită. Căci cea mai mare parte din viaţă ne-o irosim ţinând piept vieţii. Noi nu trăim, supravieţuim. Suntem atât de preocupaţi cu problemele încât am uitat că în realitate suntem suflete libere.

Cu cât priveam în depărtare observam din ce în ce mai multe. Liniștea îmi amintea de copilărie, când mergeam cu tata la scăldat sau la pescuit, unde stăteam până la apus și admiram cerul. El urmărea să mă înveţe să înot. Chiar dacă îşi pierduse mâna dreaptă într-un accident de serviciu, în tinerețe, înotam împreună cât era ziua de lungă.

Accidentul nu a fost de ajuns totuși, în anul 1994 a suferit prima criză pe sistem nervos și a fost internat. În timp crizele deveniseră atât de dese încât reuşeam să număr pe degete zilele în care era lucid, acele zile binecuvântate în care se putea ocupa de noi. Era răpus de schizofrenie paranoidă, o boală care s-a jucat nu doar cu el, ci cu întreaga familie pe care a trântit-o la pământ.

În scurt timp şi-a pierdut serviciul, soția și familia. Mama a decis să plece și să ia cu ea o parte dintre copii. La vârsta la care alţi bărbați erau în putere tatăl meu era pensionat pe caz de boală. S-a apucat de fumat, dar s-a lăsat țigări. S-a reapucat, însă îi ajungeau banii, aşa că s-a lăsat.

Se împrumuta de bani după prima săptămână în care încasa pensia, o sumă lunară de şaptezeci și doi de lei, cu care era nevoit să plătească facturile, să ne hrănească pe mine şi pe fratele meu mai mare, iar restul să înapoieze binevoitorilor care ne ajutau să depăşim situaţia.

În puținele momente în care boala se îndura de noi şi îl lăsa să respire, ne încuraja și ne învăţa lucruri bune. Plângea des în dormitor, stând cu ușa închisă, căci se învinovățea din pricina faptului că nu ne putea oferi mai mult, gândind descurajat la viitorul planificat care se îndepărta de noi asemeni păsărilor care zburau în ţările calde.

Îngrijorat, tata s-a reapucat de fumat. Nu îi mai ajungeau banii pentru medicamente, aşa că s-a lăsat de medicamente, a rămas doar cu ţigările. S-a lăsat de ţigări și a cumpărat medicamente în zadar. A renunţat la tot, a căzut și l-am internat a treizecea oară.

Vizitele la spital deveniseră o rutină zilnică. Durerea care se instala în mine fără să realizez nu știa faptul că tristețea era acolo demult. Am renunțat la școală deoarece nu aveam ce să mănânc ori cu ce să mă îmbrac. Rătăceam pe străzi ca un copil orfan. Mă simțeam un intrus, într-o lume al cărei scop era să mă elimine din ea și tot ce mai aveam de făcut era să mor, dar nu muream.

Am renunțat la cursurile de desen și caricatură pe care le urmam cu pasiune la Palatul Național al Copiilor din București, la colegi, la prieteni şi la viaţă. Nu voiam să mai văd pe nimeni sau mai bine zis nu voiam să cunoască cineva situaţia în care ajunsesem.

Ieşeam seara pe ascuns ca să mă întâlnesc cu fratele meu, căruia îi povesteam ce mai era pe acasă. Se ascundea într-o scară de bloc, unde şi dormea, deoarece era căutat pentru furt la vârsta de doisprezece ani. Îl iubeam şi nu voiam să îi provoace vreun rău cineva.

În cartea sa, Omul în căutarea sensului vieții, Viktor Frankl a reuşit să vadă frumuseţea chiar şi într-un castron cu apă murdară, în care plutea un cap de peşte, pe care îl primea ca hrană în fiecare zi, în lagăr, în perioada celui de-al doilea război mondial. Eu nu mâncasem de două săptămâni.

În căutarea unui scop

Mă plimbam pe străzi în apus de toamnă, privind decorul natural care mă încărca cu energia de care aveam nevoie pentru a înainta. Ce culori minunate și câți copii alergau peste tot! Micuţii se pregăteau pentru începerea noului an şcolar, iar părinţii responsabili se îngrijeau să nu le lipsească nimic. Aveau un viitor înainte care îi aştepta nerăbdător și un ghiozdan cu promisiuni. Eu adunam castane.

Iubeam zilele ploioase în care cugetam, imaginându-mă undeva departe, într-o lume în care oamenii mă apreciau pentru ceea ce sunt. Să fug de acasă ca să uit de tot? Să mă duc, unde? Să trăiesc, cu ce? Unde este dragostea despre care a mea mamă îmi povestea cu atâta convingere?

Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu pot fi regăsite de-a lungul verii, ca şi cum nu ar putea fi, ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo, scria cineva. Natura îți transmite mai multă inspirație toamna.

Îmi imaginam că locuiesc într-o casă mare împreună cu familia mea numeroasă, alături de care stăteam la masă şi discutam, în timp ce serveam cina. Tânjeam să fiu întrebat dacă îmi e bine, cum a fost ziua care a trecut sau ce îmi doresc să fac în următoarea zi. Timpul petrecut în familie, în care la prima vedere pare că nu faci nimic, nu este un timp pierdut.

Vedeam frunzele de toamnă cum se lipeau de geam, în timp ce ascultam sunetul produs de picăturile de ploaie care cădeau pe tabla de pe acoperiş. Visam să strâng un sac de castane, pe care să le împart oamenilor, iar ei să aibă nevoie de ceea ce ofer. Voiam să desenez, să zâmbesc și să trăiesc liber.

Visam să îmi cumpăr o rulotă nouă, cu care să urc pe Munții Pirinei și să privesc un apus de toamnă, să pictez peisajul magnific şi să nu mă mai întorc vreodată aici. Însă nu am plecat, sunt tot la fereastră, cu cartea în mână, în apus de toamnă.

0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments