O poveste de la frunze trăită și simțită

O poveste de la frunze trăită și simțită

O poveste de la frunze trăită și simțită

Mi s-a atras atenția să nu mai scriu despre fericire, simplitate și perfecţiunea umană, deoarece ar fi articole false care au scopul de a atrage oamenii să citească și să îmi cumpere cărţile. Aşa că am scris un articol despre suferinţă şi cum ar fi bine să percepem aceste stări. Astăzi vreau să împărtăşesc cu tine o poveste de la frunze.

Cea mai puternică armă a suferinţei este să te convingă că îţi va fi rău tot restul vieţii. Dar ea a mai fost pe la tine, nu este prima dată când te vizitează. Oricât de puternică a fost senzația pe moment și oricât te-ar fi minţit că nu mai ai nicio scăpare, la un moment dat ai evadat de acolo. Așa vei proceda până în clipa când vei înţelege că în realitate nu există o prăpastie sau un capăt. Nici moartea nu este un sfârșit, este un nou început.

Există oameni care obosesc să fie neînţeleşi, în ale căror vieţi există conflicte nesfârşite, începând cu cele fizice, sfârşind cu acelea psihice și mult control. Există oameni care luptă să se integreze în anumite cercuri de prieteni de când se ştiu, care au ajuns la vârste de cincizeci de ani şi sunt totuşi singuri, neînţeleşi.

O prietenă îmi spunea că visul ei este să plece în Statele Unite și să se stabilească acolo definitiv. Am fost curios de ce a ales această destinație și a spus că este cel mai îndepărtat loc, că vrea să plece cât mai departe de toate și de toți. Își propusese să încheie această etapă cenușie din viaţa ei şi să înceapă altă viaţă, într-un loc nou, cu oameni noi, ca să uite tot, dar așa ceva nu este posibil.

Suferinţa există şi în America, în Europa și în toate colțurile de pământ care există. Deoarece suferinţa pleacă din mintea ta, nu vine din exterior către tine, ca să te sufoce. Amintirile pot fi sfâşietoare, dar se pot transforma şi în minuni. Eşti o frunză care se aşterne pe cei pe care îi iubeşte.

Cu câțiva ani în urmă am ales să îmi petrec ziua de naștere singur, într-un loc pustiu, ca să cuget la viaţa şi realizările mele. Era o vreme ploioasă, peisajul era umed, presărat cu frunze arămii care creau un tablou superb. Mă plimbam ţinând în mână noua umbrelă pe care mi-o cumpărasem cu ultimii bani. Nici cartelă de acces la metrou nu mai aveam, aveam de gând să mă întorc acasă pe jos.

Mi se întâmplaseră multe în acea perioadă, simţeam că am ajuns la limită și că mai aveam puţin și cedam. Eram atacat din toate părţile, pe toate planurile, de către oricine, fără un motiv real, cel puţin nu unul care să poată fi înțeles de mine. Plângând, m-am oprit pe o bancă udă pe care am stat câteva ore. Acolo mi-am dorit să opresc totul și să dispar, dar nu am reuşit. Nici tu nu o poţi face. Viaţa nu este o poveste de la frunze pe care atunci când te plictiseşti o laşi pe un raft uitată.

Analizându-mi viaţa o vedeam ca pe un eşec, o sursă de durere fără sens. Mi-am amintit de anii copilăriei, când eram obligat să fug de acasă ca să nu ajung prin spitalele de urgenţă. Mi-am amintit de vremea când nu am ştiut nimic de mama o perioadă de șase ani dar am continuat să o caut cu privirea prin orice mijloc de transport din Bucureşti, începând de la vârsta de nouă ani și până în adolescenţă.

Mi-am amintit că furam din piaţă ca să pot mânca și îmi vizitam tatăl la spital. Atunci când mă întreba de ce nu a venit și fratele meu mai mare eram nevoit să îl mint că este ocupat cu şcoala, ca să nu îl rănesc, însă pe fratele meu nu îl interesa de tata.

Poveste de la frunze citită și înțeleasă

Mi-am amintit de ziua în care am venit de la serviciu pe când aveam doar cincisprezece ani şi am oferit aproape tot salariul în casă, deoarece ne aflam într-o situaţie critică. În următoarea secundă în loc să fiu premiat am primit un platou de porţelan în faţă. Și am plecat de acolo ca să fiu singur, departe de nebuni. Însă m-am întors la ei, dar astăzi sunt singur pentru că au plecat ei. Rana de pe faţă mi-a trecut într-un an şi două luni, cea sufletească a avut nevoie de doisprezece ani ca să mă lase.

Acesta este motivul pentru care m-am născut aici, să stau pe o bancă superbă și să mă gândesc la toate astea? Arunc umbrela blestemată ca să mă plouă până mor! Pentru ce plătesc dacă nu am greşit? De ce nu am ce are altul și nu sunt la fel ca ceilalţi, oare nu mi se cuvine? De ce nu mor ca să se termine totul și de ce nu m-a iubit nimeni niciodată, nici măcar părinţii mei? Atunci lângă mine a căzut o frunză, era galbenă, avea forma ca de inimă şi am înţeles:

Am înţeles că în viaţă cei care te dezamăgesc nu ştiu că o fac iar cei care intenţionează să o facă vor reuşi doar dacă le vei permite tu. Am înţeles că oamenii apropiaţi te dezamăgesc din cauză de la ei aştepţi ceva, dar străinii te sprijină fiindcă de la ei nu vrei nimic.

Am înţeles că durerea vine din tine și că tu eşti singurul care o poate controla. Am înţeles că în realitate nu există suferinţă, există doar modul tău de a reacţiona atunci când nu înţelegi ce ţi se întâmplă sau pentru ce reacţionează oamenii într-un anume fel. Am înţeles că libertatea oricui stă mai presus de orice şi este peste toate lucrurile, iar decizia celorlalţi în raport cu tine nu poate fi controlată, nu trebuie să fie una controlată.

Am înţeles că pot iubi o persoană stând alături de ea, dar şi la două mii de kilometri distanţă. Am înţeles că cineva mă iubeşte oricât m-aş împotrivi vieţii, oricât aş plânge și nu aş accepta sau nu m-aş accepta. Atunci viaţa a devenit un dar și realizările mele pot fi văzute peste tot. Îți mulțumesc că mă vizitezi pe Instagram și pe Facebook.

Citește mai multe articole asemănătoare pe Blog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.