O poveste de la frunze trăită și simțită

O poveste de la frunze trăită și simțită

O poveste de la frunze trăită și simțită

Cică să nu mai scriu despre fericire, simplitate ori perfecţiunea umană, fiindcă ar fi articole false care au scopul de a manipula şi a atrage oamenii să citească ori să îmi cumpere cărţile. Aşa că am să scriu un articol despre suferinţă şi despre cum ar fi bine să percepem aceste stări. Astăzi vreau să împărtăşesc cu tine o poveste de la frunze. Începem!

Cea mai puternică armă a stărilor de suferinţă este să te convingă că îţi va fi rău tot restul vieţii. Dar ele au mai fost pe la tine, nu e prima dată când te vizitează. Însă oricât de puternice au fost pe moment sau oricât te-ar fi minţit că nu mai ai nicio scăpare, la un moment dat ai evadat de acolo. Asta vei face până când vei înţelege că în realitate nu există o prăpastie sau un capăt. Nici moartea nu este un capăt, e un nou început.

Există oameni care obosesc să fie neînţeleşi. Cei în ale căror vieţi există conflicte nesfârşite, începând cu cele fizice, sfârşind cu acelea psihice și mult control. Există oameni care luptă să se integreze în anumite cercuri de prieteni de când se ştiu, care au ajuns la vârste de cincizeci de ani şi sunt totuşi singuri, neînţeleşi.

O bună prietenă îmi spunea că visul ei este să plece în State, să se stabilească acolo definitiv. Am fost curios să aflu de ce a ales acea destinație și a zis că este cel mai îndepărtat loc, că ar vrea să plece cât mai departe de toți sau de toate. Și-a propus să încheie această etapă cenușie din viaţa ei şi să înceapă o altă viaţă, într-un loc nou, cu oameni noi, ca să uite totul. Dar așa ceva nu este posibil.

Suferinţa există şi în America, în Europa și în toate colţurile de Pământ care există, te întrebi totuși de ce? Deoarece suferinţa pleacă din mintea ta, nu vine din exterior spre tine ca să te sufoce. Amintirile pot fi sfâşietoare însă se pot transforma şi în minuni. Eşti o frunză care se aşterne peste cei pe care îi iubeşti.

În urmă cu trei ani, am ales să petrec ziua în care am împlinit douăzeci și șase de ani, într-un loc pustiu, ca să cuget la viaţa şi la realizările mele. Era o vreme ploioasă. Totul era umed în jur, plin de frunze arămii, care creau un peisaj superb. Mă plimbam, ţinând în mână noua umbrelă, pe care mi-o cumpărasem cu ultimii mei bani. Și nici cartela de metrou la întoarcere nu mai aveam, aveam de gând să mă întorc pe jos.

Mi se întâmplaseră multe în acea perioadă, simţeam că am ajuns la limită ori că mai am puţin şi cedez. Eram atacat din toate părţile, pe toate planurile, de către oricine, fără un motiv real. Cel puţin nu unul care să poată fi văzut sau înțeles de mine. Plângând, m-am oprit pe o bancă udă, unde am stat câteva ore. Acolo mi-am dorit să pot opri totul ca să dispar dar, nu am reuşit, nici tu nu o poţi face. Căci viaţa nu este o poveste de la frunze pe care atunci când te plictiseşti o laşi pe un raft uitată.

Trist şi posomorât, analizându-mi viaţa o vedeam ca pe un eşec, o durere fără sens. Mi-am amintit astfel de vremea copilăriei când eram obligat să fug de acasă ca să nu ajung prin spitalul de urgenţă. Mi-am amintit de vremea când nu am ştiut nimic de mama o perioadă de șase ani și am continuat să o caut cu privirea în orice mijloc de transport, din Bucureşti, începând de la vârsta de nouă ani până în adolescenţă.

Mi-am amintit cum furam din piaţă ca să pot mânca. Mi-am amintit că îmi vizitam tatăl la spital, iar atunci când mă întreba de ce fratele mai mare nu a venit, eram nevoit să îl mint că este ocupat cu şcoala, ca să nu îl rănesc, însă pe fratele meu nu îl interesa de tata.

Mi-am amintit cum am venit prima dată de la serviciu pe când aveam cincisprezece ani şi am oferit 80% din salariu în casă deoarece ne aflam într-o situaţie critică. În următoarea secundă în loc să fiu premiat am primit un platou de porţelan în faţă. Așa că am plecat de acolo ca să fiu singur, departe de nebuni. Şi totuşi m-am întors la ei, dar acum sunt singur fiindcă au plecat ei. Rana de pe faţă mi-a trecut într-un an şi două luni, cea sufletească a avut nevoie de doisprezece ani ca să mă lase.

Poveste de la frunze citită și înțeleasă

Acesta este motivul pentru care m-am născut, să stau pe o bancă superbă însă să mă gândesc la toate astea? Arunc umbrela blestemată ca să mă plouă până mor. Oare e bine, e corect ori drept? Pentru ce plătesc dacă nu am greşit? De ce nu am ce are altul sau de ce nu sunt la fel ca ceilalţi, nu mi se cuvine? De ce nu mor, ca să se termine totul și de ce nu m-a iubit nimeni niciodată, nici măcar părinţii mei?

Apoi, lângă mine a căzut o frunză, era galbenă, avea forma ca de inimă şi am înţeles. Am înţeles că în viaţă cei care te dezamăgesc nu ştiu că o fac, iar cei care intenţionează să o facă vor reuşi doar dacă le vei permite tu. Am înţeles că oamenii apropiaţi te dezamăgesc căci de la ei aştepţi ceva, dar străinii te sprijină fiindcă de la ei nu vrei nimic.

Am înţeles că durerea vine din tine și tu eşti acela care o poate controla, am înţeles atunci că, în realitate nu există suferinţă, există doar modul tău de a reacţiona atunci când nu înţelegi ce ţi se întâmplă sau pentru ce reacţionează oamenii într-un anume fel.

Am înţeles că libertatea oricui stă mai presus de orice şi este peste toate lucrurile și că decizia celorlalţi în ceea ce te priveşte nu poate fi controlată, nu trebuie să fie una controlată.

Am înţeles că pot iubi o persoană stând alături de ea însă şi la două mii de kilometri distanţă. Am înţeles că cineva mă iubeşte oricât m-aş împotrivi vieţii, oricât aş plânge și nu aş accepta ori nu m-aş accepta. Atunci viaţa a devenit un dar iar realizările mele pot fi văzute peste tot. Îți mulțumesc că mi-ai fost alături pe Instagram sau pe Facebook.

Citește mai multe articole asemănătoare pe Blog.

Poate mai există oameni care cred că omul trăieşte o singură viaţă, oare copacii înfloresc o singură dată?
Alberto Bacoi

5 gânduri pentru “O poveste de la frunze trăită și simțită

Lasă un răspuns