Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor

Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor

Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor

Dumnezeu vorbeşte prin oameni tuturor oamenilor. Dumnezeu vorbeşte prin vise, prin filme, prin fotografii sau prin melodii. El te inspiră prin natură şi prin animale. Atunci când cauţi răspuns la o întrebare ciuleşte urechile, analizează, ascultă în mintea ta ca să auzi ce te îndeamnă inima. Fii intuitiv! De faptul că Dumnezeu vorbeşte nu ai nevoie să te conving. Cu toţii am experimentat-o de nenumărate ori. Ea a devenit meseria mea, sunt un profesionist. În public o fac de mai bine de patru ani, în intimitate o fac dintotdeauna. Dacă eşti nou pe Pagină şi te-am făcut curios, citeşte online cărţile mele şi vezi despre ce este vorba.

Dumnezeu vorbeşte prin oameni, fie ei profeţi, scriitori sau oameni simpli. Dar cum ar putea să vorbească prin glasul unui bătrân care şi-a ucis în tinereţe câinele şi fiul?

Poftim? Poţi repeta ceea ce ai spus?

Am spus că Dumnezeu a vorbit prin glasul unui bătrân care şi-a ucis câinele şi fiul.

Ţi-ai pierdut minţile? Câţi oameni crezi că vor mai citi acum povestea ta?

Nu mi le-am pierdut, mi-ar plăcea mie să mi le pierd. Dacă mi-aş pierde mintea, odată cu ea ar cădea opoziţia. Atunci aş trăi într-o linişte deplină. Contrariile se ascund în mintea care încearcă să opună rezistenţă spiritului. Uneori te doboară, alteori te transformă într-un soldat al dragostei. Cu toţii îmi vor citi povestea, ba de această dată o vor accesa şi mai mulţi. Începem!

Dumnezeu vorbeşte atunci când nu te aştepţi, prin oameni de la care nu te-ai gândit să auzi ceva asemănător. Ei nu realizează ce se întâmplă, o fac în mod inconştient. Parcă ar fi hipnotizaţi. Atunci, ceea ce vorbesc cred că vorbesc de la ei înşişi, dar nu este aşa. Dacă eşti un bun ascultător, dacă eşti un profesionist ca mine, vei recunoaşte vocea Prietenului meu cel mai bun oriunde vei merge. Iată ce mi s-a întâmplat.

Eram copil, abia împlinisem vârsta de şaisprezece ani. Lucram pe un şantier sinistru unde se renova o şcoală. Treceam printr-o situaţie puţin spus dificilă. De mama nu ştiam nimic de mai bine de 2 ani. Nu o puteam vizita deoarece nu ştiam unde locuieşte, nici ce număr de telefon are ori dacă mai trăieşte. Aveam trei fraţi mai mici, care erau plecaţi cu ea.

Tata era mai mereu internat iar casa rămăsese goală. Era părăsită atât de căldura familiei cât şi de bani ori de alimente, de rude, vecini şi prieteni, şi de orice fel de condiţie decentă de trai. Eram supus la o cură de slăbire ori mai bine zis de inaniţie, fără voia mea, o spun astăzi râzând. Mă hrăneam cu pâine prăjită în ulei şi apă cu zahăr. Poate o dată pe săptămână mâncam cartofi prăjiţi.

Imaginea descrisă începuse să se tranforme totuşi într-un lux, cureaua se strângea din ce în ce mai tare. Aşa că am fost nevoit să mă angajez în acele condiţii şi la acea vârstă. Lucram cocoţat pe o scară, la patru metrii înălţime, ţinând o găleată cu material într-o mână şi un fier de glet în cealaltă, finisam tavanele pe casa scării! Învăţasem o şmecherie, era ca la circ, ca să nu fiu nevoit să cobor de pe scară şi să o mut când terminam o porţiune, îmi legam picioarele de scară şi mergeam aşa.

Când voiam să mă odihnesc o făceam acolo pe scară preţ de zece sau douăzeci de secunde. Nu aveam voie să ne oprim decât în pauză şi munceam fără încetare. Un şef de şantier trecea pe neaşteptate pe holuri ca să ne controleze. Dacă prindea pe cineva stând, acela era trimis acasă.

Cred că cea mai mare suferinţă a mea nu a fost faptul că nu mâncasem de o săptămână de zile ori că aveam ameţeli, mă apăsa teama că am ajuns aşa şi că era posibil să rămân acolo pentru totdeauna. Fusesem invitat de nişte colegi să mâncăm împreună, însă, am minţit că voi lua masa în oraş. Îmi era ruşine că nu aveam nici bani şi nici mâncare.

Într-o dimineaţă am rămas uimit, frigiderul era băgat în priză iar înăuntru am găsit patru ouă. Le-am fiert, vesel şi le-am luat cu mine la pachet, ziua se anunţa a fi un succes. Rămăsese o săptămână până la primul salariu!

Şi ar fi avut să fie o zi de succes dacă aş fi ştiut cât timp trebuie ţinute la fiert. La serviciu, când le-am curăţat, am constatat că sunt crude şi că nu puteau fi mâncate. Le-am aruncat, am plâns, apoi m-am dus să lucrez. A fost prima zi când mi s-a făcut rău de-a binelea, că am ameţit şi am căzut de pe scară. Desigur că nu am păţit nimic grav, patru metrii înălţime nu e cine ştie ce.

Nu m-a văzut nimeni, nu am spus nimănui. Nu puteam risca să îmi pierd jobul. Chiar dacă aş fi povestit cuiva experienţa mea, cine m-ar fi crezut că nu am ce mânca? O cunoştinţă mi-a spus, citez „Ce vrei frate, dacă nu ştii să te descurci ca băieţii. Cu ce să te ajute taică-tu ăla?“

Dumnezeu vorbeşte, poveşti adevărate

Eram speriat, derutat, trist, orfan, însă, o ascundeam cât puteam. Păream un tânăr pus pe şotii mai tot timpul, dar unul serios care muncea mult şi bine. Învăţam meseriaşii experimentaţi cum să lucreze cu atenţie ca să le iasă mai bine. Exista un singur secret, pasiunea. Pe şantier umbla vestea că unul dintre angajaţi, un bătrân tăcut de care se fereau toţi, îşi ucisese câinele sau fiul, în tinereţe. Alţii ziceau că îşi omorâse şi soţia. Nu ştiu dacă fusese condamnat pentru faptă, dacă a scăpat ori dacă o ispăşise deja. Cert este că lucra cu noi. Poate toate aceste vorbe erau decât zvonuri.

Am dat nas în nas cu el, alergând pe scări ca să chem angajaţii în curte. Veniseră materialele şi eram obligaţi să cărăm. Bătrânul s-a uitat la mine şi a vrut să îmi spună ceva. La prima vedere nu păream un tip retras, un copil atât de matur şi cu atâtea responsabilităţi ori probleme. Mă pricepeam la a aborda atitudini prin care mă puteam apăra. I-aş fi doborât valorile şi intenţiile printr-un singur cuvânt, criminalul. Cu toate acestea bătrânul parcă a privit prin mine şi am rămas neclintit. Ceea ce îmi vorbea el nu avea legătură cu locul de muncă. Şi-a pus mâna în dreptul inimii, m-a privit în ochi şi a vorbit, calm, cu o voce caldă. Cuvintele lui au fost:

Nu te îngrijora, Eu sunt aici, nu vei fi niciodată singur, niciodată nu ai fost. Nu te teme, sunt alături de tine. Eu sunt aici şi voi fi cu tine până la sfârşit. Eu sunt aici.

Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor şi îi iubeşte pe toţi oamenii indiferent cine sunt, cum sunt şi ce au făcut cu vieţile lor. Dacă ştiu sau dacă nu ştiu că sunt iubiţi, cu toţii sunt iubiţi, sunt chemaţi şi sunt aşteptaţi acasă. Toţi trăiesc întocmai ce au ales să trăiască, ca să crească.

Nu mă consider un om special, cel mai măreţ vis al meu a fost să fiu exact ca tine.
D
umnezeu vorbeşte tuturor, eu doar am ales să ascult şi să notez tot ce vorbeşte.
Alberto Bacoi.

Lasă un răspuns