Păşind prin viaţă am ajuns la inima ta

Păşind prin viaţă am ajuns la inima ta

Păşind prin viaţă am ajuns la inima ta

Păşind prin viaţă nu e un articol prin intermediul căruia intenţionez să te învăţ ceva. Nu înveţi nimic citindu-l, ci devii conştient de privilegiul pe care îl ai trăind în felul tău, fiind iubit ori sprijinit de cei apropiaţi, ca să ajungi la această vârstă. Păşind prin viaţă este povestea pe care am rostit-o murmurând cândva, în faţa câtorva zeci de oameni ale căror vieţi le-am atins prin experienţele mele. Citeşte cărţile Vorbind cu Dumnezeu şi descoperă lumea aşa cum este, nu cum ţi-au spus alţii că ar putea să fie. Începem!

Tot ce am descoperit, ce am trăit şi simţit până la vârsta de şapte ani, a fost ceva fermecător, o lume de basm pe care o adulmecam cu mintea pură, uimită de tot ce vedea. Eram inocent, firav, încântat de tot. Îmi plăceau părinţii mei, mi se păreau cei mai frumoşi, cei mai buni, cei mai deştepţi sau cei mai potriviţi, cei mai puternici dintre oameni. Adoram să le ascult poveştile şi experienţele trăite. Îmi plăceau sărbătorile, neaua, dimineţile şi serile, dar nopţile mai puţin, din cauză că eram nevoit să dorm când eu ardeam de nerăbdare să mă bucur iar.

Iubeam oamenii, străzile sau locuinţele, prin ale căror ferestre priveam cu admiraţie. Eram fascinat de familiile ce şedeau la masă cu perdeaua trasă. Eram curios ce fac, cum trăiesc, cum se iubesc? Eu trăiam în paradis. Nu Îl descoperisem pe Dumnezeu, eram Dumnezeu! Asta aşa, ca să înţeleagă şi credincioşii!

Iubeam zilele ploioase de toamnă, prima şi ultima zăpadă şi ninsorile dintre ele. Adoram felinarele, neaua care strălucea în lumină, vreme în care mă dădeam cu sania până seara târziu. Alunecam pe gheaţă zeci de copii deodată, precum în genialul Christmas Carol. Tremuram de emoţie când mă trezeam pe întuneric în dimineţile geroase ca să mă duc la şcoală.

Păşind prin viaţă descoperi miracolele

Simţeam un fior plăcut în piept de fiecare dată când auzeam o melodie dragă. Iar când am văzut pentru prima dată marea m-am aruncat îmbrăcat în ea. Iubeam adidaşii cu care mă încălţam, treningul, ghiozdanul, căţelul ori maşinuţa; colegii, vecinii, prietenii, tortul. În interiorul meu ardea o flacără nestinsă care îmi şoptea că totul e perfect. Eram complet îndrăgostit de lumea mea, păşind prin viaţă.

Şi am venit cântând acasă ca să îmi îmbrăţişez părinţii, iar de la uşă se auzeau ţipete. Lumea mi s-a prăbuşit, tata o lovea pe fiinţa care mi-a dat viaţă şi a numit-o curvă. Am strigat să o lase în pace, însă mi-a zis că mă loveşte de mă azvârle de perete. M-am ascuns îngrozit după uşa de la bucătărie unde am şi început să plâng.

La vârsta de doar şapte ani asistam la prima criză pe sistem nervos a tatălui meu diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Familia s-a năruit, primul capitol s-a prescris, a fost ziua în care am murit pentru prima dată.

Au urmat anii de suferinţă, presiunile, violenţa, rănile, lacrimile, frica, abandonul şcolar şi izolarea de societate, pierderea prietenilor şi a educaţiei, irosirea talentului, vremea când mă hrăneam cu o masă pe săptămână sau halucinaţiile, cele peste cincizeci de internări ale tatălui meu şi apoi plecarea mamei, fuga de acasă, hoinăritul, furtul, singurătatea, hainele rupte, ruşinea, eşecurile, dorul şi dorinţa de suicid ce îmi rămăsese singura soluţie, iar, păşind prin viaţă chiar tentativele, îmbolnăvirea fratelui mai mare, accidentul; plecarea tatălui meu, eşecul în prima relaţie şi căderea psihică… apoi, lumina.

M-a trezit din somn o Voce care mi-a spus cu o credinţă ieşită din comun faptul că voi vindeca lumea, că sunt înţelept şi sunt bun, puternic şi ambiţios, că sunt dragoste şi iert sau că mulţi oameni au nevoie de mine, că tot aşa sunt şi ei dar nu o ştiu. Şi a zis cât mai ai de gând să aştepţi, de ce nu scrii?

Păşind prin viaţă lumea ta se schimbă

M-a îndemnat să scriu despre Dragoste, Recunoştinţă şi Adevăr, despre experienţele mele, despre oameni ori despre problemele lor. Mi-a spus că voi scrie cărţi prin care îi voi încuraja pe mulţi şi milioane vor citi încântaţi lucrările mele. Însă am zâmbit, ştiind că nu ştiu să scriu, că nu am studii ca ceilalţi tineri sau că nimeni nu are nevoie de mine. Niciunul nu mă ia în serios, cu toţii mă iau peste picior, mă urăsc.

Eram convins că discernământul începuse să îmi joace feste. Aveam un milion de motive să cred asta. Şi nici acum nu sunt convins că nu este aşa. Şi totuşi, tot ce am auzit atunci cu mintea păşind prin viaţă s-a adeverit. Mai ştiu că el este drumul meu şi că fără o singură piesă din tabloul vieţii mele nu mă aflam acum aici. Pentru asta sunt recunoscător. Atunci, Vocea mi-a răspuns zicând, Mă bucur că în sfârşit ai înţeles aceasta, Eu sunt tot Ceea Ce poţi vedea şi atinge!

Păşind prin viaţă, trăind alături de voi, pare că în afara vieţii acesteia totul este un vis, o fantasmă sau o iluzie care ne ajută să trecem mai uşor peste dezamăgirile vieţii. Şi totuşi, oricât de tare m-am străduit să accept că lumea aceasta e reală nu am reuşit înainte să mă nasc în ea. Iar acum m-am convins că nu este. Lumea aşa cum am construit-o este o disfuncţie a minţii ce se zbate să ne convingă că nimic nu este perfect, că suntem imperfecţi sau condamnaţi la chin şi suferinţă. Şi oricât ne-am strădui să o săturăm nu putem gusta cu mintea liniştea, ea se trăieşte cu spiritul.

Până să cunoşti adevăratele greutăţi ale vieţii suferi, te mânii şi eşti nemulţumit,
spunând că viaţa e nedreaptă. Apoi, păşind prin viaţă înveţi să te bucuri de fiecare clipă.

Alberto Bacoi

3 gânduri pentru “Păşind prin viaţă am ajuns la inima ta

  1. butca gabriela

    Am plans mult citind acest articol,de la cap la coada ma regasesc,ce ma nedumereste e ca desi suntem atat de asemanatori in ce-am trait,am perceput diferit lucrurile,tie ti-a folosit,te-a ajutat sa cresti cum frumos numesti tu starea ce ti-au transmis-o dramele tale,in vreme ce pe mine pare ca m-au subrezit,m-au umplut de frici si angoase,ma simt pierduta,mica,neputincioasa.Incerc sa ma incarc cu energie de la tine dar nu-mi iese mereu,poate unde am devenit un om dificil,obsedat de griji,speriat de a ramane singur,nu sunt in stare sa ma descurc fara ajutor,nu am incredere in mine,nu stiu sa ma port cu oamenii,gresesc tot timpul in relatia cu ei sau aleg pe cei cu care vreau sa merg prin viata,nepotrivit.Mi-e ciuda ca nu pot mai mult si am intrat in panica de teama ca nu mai am timp,simt ca pentru mine a inceput numaratoarea inversa.Respect pentru frumusetea sufletului tau si pentru harul tau cu care-mi alini clipele de deznadejde,te iubesc si iti multumesc ca ai aparut in viata mea.

Lasă un răspuns