De ce să cred în visele mele?

De ce să cred în visele mele?

De ce să cred în visele mele?

De ce să cred în visele mele, e întrebarea pe care probabil ţi-o pui atunci când inima te îndeamnă să îţi doreşti ceva. De ce să cred în visele mele este articolul în care rescriu Povestea mea, experienţa cumulată pe durata vieţii, aşa cum am trăit-o până astăzi. Încep articolul cu un nu, nu îţi scriu de undeva de sus, dintr-o poziţie pe care mulţi doresc să o atingă, aşa cum mă acuzau zilele trecute unii cititori pe Facebook. Puţini sunt cei ce ar dori să fie puşi în situaţia mea dacă ar cunoaşte-o.

De ce să cred în visele mele, nu se referă la obiectivele mele pe care mă chinui să le ating; acesta nu este un articol motivaţional cu tema dezvoltării personale, spirituale, ori financiare. Articolul, se referă la visele pe care le visezi noaptea, în ele te îndemn să crezi.

În urmă cu cinci ani de zile, răpus de suferinţa fizică şi psihică, trăind dar o viaţă extrem de tristă şi de tragică, dezamăgitoare, experimentând eşec după eşec, ruşine după ruşine, regret, vinovăţie în exces, am avut un vis. Seara dinaintea visului pe care l-am avut a fost şi singura în care atunci când am venit de la serviciu, am uitat să încui uşa de la camera mea. Tot ea a fost seara în care mama a aflat de suferinţa pe care o ascundeam cu stricteţe. Uitând astfel să încui uşa de la cameră, a intrat ca să mă întrebe dacă vreau să mănânc; atunci m-a văzut doborât şi ghemuit pe covor, plângând cu glas tare, dorind să îmi smulg părul sau hainele de pe mine de amar şi neînţelegere, aproape învins în lupta cu viaţa şi cu visele mele, în care devenisem propria victimă.

Nimeni nu avea nevoie de mine. Nimeni nu avea ce să înveţe de la mine. Nu dorea să fie lângă mine şi nici să mă cunoască. Nimeni nu mă plăcea, nu mă considera haios, arătos, interesant sau isteţ. Nu prezentam niciun gram de mister, nicio calitate prin care cineva să mă admire şi să mă dorească ca prieten. Eram mort pe toate planurile, aşa că am ales să mor şi pe plan fizic. Gata, lumea poate continua şi fără mine, am zis.

Apoi, am visat că în realitate eram opusul imaginii pe care am descris-o. În vis oamenii mă căutau şi voiau să înveţe de la mine, le eram de ajutor şi mă doreau în vieţile lor. Eram haios, prezentabil, interesant sau înţelept. Veniseră mulţimi pe care nu le cunoşteam, dar care îmi cereau sfaturi, mă admirau şi îmi erau recunoscătoare. Eram plin de mister şi cu toţii mă doreau ca prieten, indiferent de vârsta lor sau de statut.

Visam că voi scrie nişte cărţi iar visele mele erau atât de clare că le puteam controla. Eram conştient că visez aşa că m-am apropiat de ele până când le-am văzut ori citit, titlul. Am citit câteva fragmente, răsfoind paginile. Ştiam felul în care le voi scrie sau câte pagini vor avea! Uau!

Atunci când m-am trezit, am căzut pe gânduri. Am probat dar visele pe care le-am avut cu realitatea pe care o trăiam şi mi-a dat cea mai uriaşă eroare din istorie, blue screen, shut down, no connection!

Nimic din vis nu se potrivea cu jocul vieţii mele. Piesele pe care le primisem erau diferite faţă de fundaţia a ce încercam zadarnic să construiesc. Şi am rămas la alegerea pe care o alesesem cu mintea, aceea de a muri şi gata. Şi era cât pe ce să o duc la bun sfârşit. Nu am dus-o.

De ce să cred în visele mele pe care le visez noaptea?

În realitate oamenii trăiau integraţi în societate, formând grupuri, având diverse activităţi, urmând diferite valori, având o multitudine de principii, de cunoştinţe, ţeluri, de scopuri, obiceiuri sau Vieţi. Eu nu aveam nimic! Eram musafir într-o lume în care venisem numai ca să o observ. În următoarea perioadă, am realizat că nu am nimic mai bun de făcut în această lume decât să încep să îmi construiesc visul ori să încerc să urmez varianta care mi se făcuse cunoscută. Şi aşa a fost.

Pe parcurs ce urcam primeam îndrumări periodice prin visele mele ori provocări, din ce în ce mai mari. Tot mai mulţi oameni se uneau împotriva mea ca să mă oprească. Însă fiecare jignire sau încercare de a mă convinge să renunţ mă întărea. Fiecare conflict pe care mi-l înaintau mă ridica în putere, mă ajuta să-mi cunosc limitele, să aleg să renunţ la ele. Acum visele mele au devenit realitate, dar nu o realitate imaginară, virtuală, simbolică sau cu subînţeles, ci una reală, care poate fi văzută, auzită, mirosită, pipăită şi gustată cu trupul.

De ce să cred în visele mele, iar tu în ale tale? Pentru că nu ai nimic mai bun de făcut în această lume oricine ai fi şi orice ţi-ai fi imaginat că trebuie să fii sau să devii în viaţă, este mai puţin decât ceea ce eşti în realitate. Esenţa ta este universul!

„Aminteşte-ţi că nu poţi eşua trăindu-ţi viaţa fiind tu însuţi“.
Wayne Dyer

Un gând pentru “De ce să cred în visele mele?

  1. Ioana Remetea

    Buna Alberto! Vreau sa comentez un pic la articolul tau :”De ce sa cred in visele mele?” Citindu-l, mi-am dat seama cat de mult te-ai lasat prada deznadejdii,dezamagirii, regretelor. Oamenii nu isi dau seama ce mare rau fac prin astfel de emotii negative , nu numai lor ci si universului .Si asta se intampla pentru ca exista o lege universala numita „Legea cauzei si efectului”, in virtutea careia orice energie care pleaca de la emitent prin gandurile sale,se intoarce inzecit inapoi. Pentru ca gandurile noastre sunt energii foarte puternice, deznadejdea,regretul, furia, teama si altele asemenea lor, trimit in eter energii negative care se intorc ca un bumerang la emitent si in plus incarca universul cu energii rele, cu care se hranesc si in care actioneaza maleficii. Oricand, dar mai ales in aceste momente cand planeta noastra draga si omenirea de pe ea, asteapta saltul evolutiv in dimensiunea superioara, este mare nevoie de energii pozitive emanate de gandurile, cuvintele si faptele noastre. Dumnezeu ne-a creat din iubire cu un singur si mare scop : evolutia. Sa ne redescoperim frumusetea din interiorul si din jurul nostru, pentru ca exista din belsug, sa ne iubim Sinele si tot ce ne inconjoara, pentru ca ceea ce ni se pregateste si vom vedea in scurt timp, este magnific, va intrece cu mult cele mai frumoase vise ale noastre, constiente sau nu. IOANA

Lasă un răspuns