Oameni şi vise, oameni şi suferinţa lor

Oameni şi vise, oameni şi suferinţa lor

Oameni şi vise, oameni şi suferinţa lor

Oameni şi oameni, oameni şi vise, oameni şi suferinţă, oameni şi viaţa pe pământ sau finalul omeniei şi al relaţiilor dintre oameni! Acest articol este inspirat din mesajul de încurajare pe care i l-am scris pe Facebook unei cititoare a cărei mamă a ales să plece.

Oameni şi oameni

Majoritatea oamenilor îi urăsc pe oamenii care sunt în viaţă şi îi iubesc pe aceia care au plecat (care au murit)! Unii îmi trimit mesaje prin care mă înştiinţează că nu îşi mai suportă părinţii, colegii, partenerii ori fraţii, iar atunci când aceştia pleacă mă telefonează, plângând, spunând că nu se vor putea obişnui să trăiască fără ei. Totuşi, oamenii nu sunt un rău necesar, sunt o binecuvântare de care majoritatea a uitat!

Ştiu că oamenii se aşteaptă să le spun că îmi pare rău sau să le urez condoleanţe, cum îşi urează creştinii ortodocşi, totuşi nu îmi pare rău. Nu-mi pare rău atunci când oamenii pleacă dintr-o lume construită de lupi, ca o închisoare a minţii, unde cei dragi doresc cu orice preţ să îşi ţină prizoniere rudele care aleg să plece ca să se elibereze de ea. O lume în care oamenii ucid alţi oameni în Numele lui Allah, care în limba română se traduce Dumnezeu, iar în limba engleză se traduce God ş.a.m.d. Nu îmi pare rău că oamenii pleacă dintr-o lume în care statele occidentale şterg de pe faţa pământului oraşe întregi şi ucid milioane de femei şi copii în scop de Pace! Împărăţiei religioase, cea care a controlat omenirea încă de la început, tot timpul, în toate felurile, i-a sosit acum ceasul să se stingă. Din spaima de a nu îşi pierde autoritatea pe pământ organizează atentate peste tot, apoi aruncă vina pe oamenii care nu se supun ei, cum că ar fi înfăptuit acele masacre. Dar nu acest aspect e cel pe care vreau să îl dezvolt aici.

Oameni şi vise

Oamenii care pleacă de lângă noi se nasc acolo unde este doar bine, unde e cald, şi linişte, şi armonie între suflete sau între energii. Ei se nasc în braţele iubirii înseşi. Aşadar, în loc de „îmi pare rău“ îţi spun că te iubesc, iar cei care au plecat te iubesc la fel de mult şi doresc ca tu să citeşti aceste două cuvinte, să le simţi şi să le rosteşti, la rândul tău, cu inima. Ei vor să le accepţi plecarea ca să suferi mai puţin. Cu toţii vom pleca la rândul nostru şi vor veni alţi oameni care vor suferi pentru noi. În schimb, preţuieşte oamenii care au rămas. Contactează-ţi prietenii şi rudele şi cere sprijinul lor! Dacă nu îţi vor oferi ceea ce ai nevoie pentru că nu ştiu cum (în ce fel), comunică-le cu calm şi cu fermitate, în aşa fel încât să te înţeleagă şi să asculte nevoile tale.

Oameni şi viaţa pe pământ

Plecarea unui suflet, îi apropie pe cei ce s-au depărtat între ei pe parcursul vieţii. Şi nu eşti norocoasă că ai oameni calzi alături de tine la greu, îi ai pentru că îi meriţi. Nepăsarea oamenilor apropiaţi şi/sau singurătatea accentuează aceste clipe. E nevoie să gândim mai departe de trup şi de limitele unei minţi care crede că e trupul. În momentele de sensibilitate, realizezi că sufletele care au plecat te ascultă, îţi simt suferinţa. Poate te privesc prin ochii fiecărei insecte care mişcă pe pământ ori care zboară deasupra ta, şi te mângâie cu fiecare frunză ce cade lângă tine atunci când mergi pe stradă.

În momente ca acestea mi-aş dori ca oamenii din jur să ne vadă: fermi, calmi, siguri, nu prin a ne ascunde tristeţea, însă, să nu permitem slăbiciunii să tranforme iubirea purtată pentru cei care pleacă, într-un show de televiziune. În momente ca acestea avem nevoie să fim un sprijin, un Stâlp neclintit care simte mult, care arată atât cât au nevoie să vadă cei care stau sprijiniţi de el – asemeni unui Copac, ce rămâne drept în suflul rafalelor furtunii, unul solid şi matur, care îşi iubeşte fiecare frunză şi o şterge şi o alimentează şi are nevoie de ea.

Oameni şi suferinţa lor

Atunci când eşti la pământ, psihic, nu încerca să te ridici, încearcă să îl ridici pe altul şi astfel, te vei ridica odată cu el. Aşa funcţionează! Eu, în zilele când sunt trist, îi înveselesc pe ceilalţi, apoi mă veselesc de veselia lor, împreună cu ei. Altfel nu merge, altfel nu reuşesc, altfel nu este posibil. De aceea îţi spun, îmbărbătează-i pe cei ce au rămas, încurajează-i şi vei deveni puternică. În felul acesta vei putea să traversezi prăpastia şi nu doar că o vei traversa, îţi vei construi o nouă viaţă cu acest prilej.

Ceea ce trăieşti acum pare a fi o prăpastie, însă de fapt este o rampă, o scară sau o funie cu ajutorul căreia te ridici! Acum eşti jos, privind cât de sus eşti nevoită ca să urci şi recunosc este descurajator, totuşi până astăzi nu ai avut o scară, ci trăiai resemnată şi sufocată în prăpastia ta. Citeşte mai multe articole asemănătoare pe blog

Cel care îţi scrie acum sunt eu, Alberto, eu sunt cel care îţi vorbeşte, nu îţi vorbeşte Dumnezeu, dar îţi explic îndată cum se manifestă Dumnezeu prin oameni! Dumnezeu mă inspiră să îţi scriu, timp în care eu mă concentrez ca să îţi scriu cât mai bine. El mă inspiră să îţi scriu lucruri care cu adevărat îţi folosesc, nu doar cuvinte pe care ai dori să le auzi acum, suferind din pricina pierderii tale. Tu nu eşti o victimă iar eu nu sunt doctorul, eu te încurajez să devii tu doctorul tău. Aşa procedez cu toţi oamenii, tot timpul, ca atunci când voi pleca ei să ştie cum să trăiască singuri.

Sunt încântat când te aud vorbind despre soţul tău, spunând că te înţelege sau că vorbiţi deschis despre orice! El e un semn că este un om bun şi că te iubeşte. Să nu uiţi să i-o spui din când în când, folosind cuvintele acestea: „Eşti un om bun şi mă iubeşti“. Rămâneţi împreună, legătura voastră a devenit mai puternică!

„Atunci când simţi că ai căzut, psihic, nu încerca să te ridici, încearcă să îl ridici pe altul.
iar în felul acesta te vei ridica odată cu el“.

Alberto Bacoi.

Un gând pentru “Oameni şi vise, oameni şi suferinţa lor

Lasă un răspuns