Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Apus de toamnă, era pe înserat. Luasem în mână cartea „Puterea Intenţiei“ scrisă de Wayne Dyer, ca să citesc şi să mă bucur de minunatele experienţe descoperite, iar pentru moment m-am oprit. Uau, cerul era invadat de păsări călătoare care zburau la asfinţit, în apus de toamnă. Ne încântaseră cu prezenţa. Acum se despărţeau de noi. Mulţumesc, rosteam în gând. Mulţumesc că aţi fost aici şi ne-aţi cântat. Cerul era plin până în depărtare, iar cu cât priveam mai atent observam din ce în ce mai multe.

Asta m-a determinat să îmi amintesc de tata, de vremea când mergeam cu el la scăldat, unde stăteam până la apus şi priveam cerul colorat. Tata avea ca prioritate să mă înveţe să înot. El îşi pierduse mâna dreaptă într-un accident de serviciu pe când era un copil. Cu toate acestea înotam împreună cât era ziua de lungă.

Ei bine, ea nu a fost deajuns ca lecţie pentru el. În anul 1994 a suferit prima criză pe sistem nervos şi a urmat o internare urgentă, apoi alta şi alta, şi tot aşa. Crizele începuseră să vină din ce în ce mai des, încât reuşeam să număr zilele în care era lucid, acele zile în care se putea ocupa de noi. Era răpus de schizofrenie paranoidă, o boală care s-a jucat nu doar cu el, ci cu întreaga familie pe care a trântit-o brusc la pământ.

În scurtă vreme şi-a pierdut serviciul, soţia şi o parte din copii, transformându-se într-un pensionar pensionat pe caz de boală, la vârsta la care alţii erau în floarea vârstei. Se apucase de fumat, dar s-a lăsat. Apoi s-a apucat din nou. Nu îi mai ajungeau banii, aşa că s-a lăsat de fumat.

Se împrumuta de bani imediat cum trecea prima săptămână după ce lua pensia, o sumă de şaptezeci de lei pe lună, cu care era nevoit să plătească utilităţile, să ne hrănească pe mine şi pe fratele meu, care este cu doi ani şi jumătate mai mare decât mine, ca restul să poată înapoia binevoitorilor care se ofereau să ne ajute să depăşim situaţia de atunci.

În scurtele perioade de luciditate, când boala părea că se îndura de noi şi îl lăsa să respire, ne încuraja sau ne învăţa lucruri bune. Apoi plângea şi se ura pe motiv că nu ne-a putut oferi mai mult, privind viitorul cum ne ocoleşte odată cu studiile care pleacau de la noi asemeni păsărilor care zburau în ţările calde, unde se puteau bucura de confort şi se simţeau în siguranţă.

Descurajat, copleşit de eşec şi neputinţă, tata s-a reapucat de fumat. Şi totuşi, nu îi mai ajungeau banii pentru medicamente. Aşa că s-a lăsat de medicamente, a rămas numai cu ţigările. S-a lăsat de ţigări şi şi-a cumpărat medicamente în zadar, a renunţat la tot, a căzut, s-a îmbolnăvit, apoi l-am internat pentru a treizecea oară.

Îl vizitam, plângeam, chiuleam, răbdam, nu mâncam, sufeream, rătăceam, eram orfan, descurajat ori singur şi nedorit, îndepărtat, prezent într-o lume al cărei scop era cel de a mă elimina din ea, iar tot ce îmi rămăsese era să mor. Însă nu muream, chiar moartea devenise un lux pentru mine.

Am renunţat la pictură, la cursurile de caricatură, la şcoală, la colegi şi prieteni, la familie şi la viaţă. Nu doream să mai văd pe nimeni sau mai bine zis nu doream să mă mai vadă cineva aşa, în situaţia în care ajunsesem.

Ieşeam seara pe ascuns şi mă întâlneam cu fratele meu ca să îi povestesc ce mai era pe acasă. Se ascundea într-o scară de bloc, unde şi dormea, deoarece era căutat pentru furt la vârsta de doar 12 ani. Eu aveam nouă ani jumate. Îl iubeam şi nu voiam să îi facă vreun rău cineva. Ce situaţie!

În cartea sa „Man’s Search for a Meaning“, Viktor Frankl a reuşit să vadă frumuseţea şi într-un castron cu apă murdară, în care plutea un cap de peşte, pe care îl primea ca hrană în fiecare zi în lagăr în perioada celui de-al doilea război mondial. Eu nu mâncasem de două săptămâni.

Citeşte mai multe articole asemănătoare pe Blog şi urmăreşte-mă pe Instagram.

În căutarea unui scop

Mă plimbam pe străzi, privind frunzele roşiatice ce parcă mă încărcau cu puterea necesară ca să merg înainte. Ce frumos, ce culori minunate, ce copii minunaţi alergau peste tot. Cu toţii se pregăteau pentru începerea unui nou an şcolar iar părinţii aveau grijă ca să nu le lipsească ceva. Aveau viaţa înainte, ce îi aştepta cu nerăbdare şi cu un ghiozdan plin de promisiuni. Eu adunam castane.

Iubeam zilele ploioase şi parcă mă imaginam aici, undeva unde oamenii să aibă nevoie de ceea ce le ofer. Şi totuşi, nu aveam curajul să mă vad atât de departe. Să fug de acasă ca să uit de tot? Să mă duc, unde, să mă crească, cine sau să trăiesc, cu ce? Unde este dragostea? Unde sunt toţi oamenii?

Îmi imaginam o casă mare şi o familie pe măsură, cu care să stău la masă şi să mâncăm în timp ce discutăm. Visam să trăiesc într-o familie în care să fiu întrebat dacă îmi e bine şi cum mi-a fost ziua sau ce îmi doresc să fac în următoarea zi.

Visam ca frunzele de toamnă să se lipească în geam iar ploaia să se audă pe acoperiş. Visam să strâng un sac de castane pe care să îl împart oamenilor şi ei să aibă nevoie de darurile mele. Visam să desenez, să cânt, să râd şi să trăiesc. Vreau să îmi cumpăr o rulotă pe care să o urc pe munte, să mă bucur de un apus de toamnă împreună cu a mea mamă, să pictez peisajul şi să nu mă mai întorc vreodată. Însă nu am plecat niciodată, sunt tot aici, în balcon, la asfinţit, cu cartea în mână în apus de toamnă.

„Există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, ce nu poate fi regăsită de-a lungul verii,.
ca şi cum nu ar putea fi, ca şi cum nu ar fi fost vreodată acolo“.
Percy Bysshe Shelley.

2 gânduri pentru “Cugete şi amintiri în apus de toamnă

Lasă un răspuns